Tiêu đề Seminar 8 2024 2025.pdf ✅

► Practic, Parlamentul împarte funcția legislativă cu executivul și cu cetățenii. Cel dintâi are inițiativă legislativă, adoptă legislația delegată și asigură promulgarea legilor (totuși, promulgarea legilor nu este o participare la exercitarea funcției legislative, în sistemul român actual). În dreptul comparat, acesta poate dispune și de un drept de veto, iar poporul poate interveni prin referendum. Mai pe larg, limitele puterii legislative a Parlamentului rezultă din precizarea domeniului legii, din principiul democrației semi-directe, din existența controlului de constituționalitate și din teoria stării de necesitate. ► În dreptul comparat, unele constituții stabilesc domeniul rezervat legii – o listă de materii care trebuie reglementate prin lege, astfel ca restul să fie reglementate prin actele altor organe de stat. O listă rigidă limitează intervenția Parlamentului, de regulă în favoarea puterii executive, dar poate afecta legitimitatea deciziilor adoptate în probleme de interes național. ► Constituția din 1991 nu conține o prevedere care să limiteze în ansamblu domeniul rezervat legii. Art. 73 stabilește însă că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi – constituționale, organice și ordinare. Legile constituționale au ca obiect revizuirea Constituției. Legile organice au într-adevăr un domeniu limitat conform aceleiași prevederi. Este vorba, între altele, de sistemul electoral și AEP, organizarea și finanțarea partidelor politice, statutul deputaților și al senatorilor inclusiv drepturile acestora, organizarea și desfășurarea referendumului, organizarea Guvernului, regimul stării de război, de asediu și de urgență, organizarea instanțelor judecătorești și a CSM, organizarea învățământului, precum și alte domenii pentru care Constituția pretinde o lege organică – ex. condițiile dobândirii și pierderii cetățeniei. Restul relațiilor sociale pot fi reglementate prin legi ordinare. Un regim special se aplică legilor asupra căruia Guvernul își angajează răspunderea în fața Parlamentului, legilor de abilitare, legilor de aprobare a OG și OUG, legilor bugetare, legilor interpretative și legilor-cadru. v. Stabilirea direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale, statale și juridice ► Parlamentul în ansamblu ori una din Camere îndeplinesc atribuții ca primirea mesajului șefului de stat, adoptarea bugetului, aprobarea programului Guvernului, declararea mobilizării și a stării de război, reglementarea sistemului electoral și a referendumului, organizarea și funcționarea partidelor, stabilirea infracțiunilor și sancțiunilor, regimul proprietății și al moștenirii, examinarea rapoartelor CSAT și a Curții de Conturi etc. Cele mai multe din acestea îmbracă haina legilor. vi. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale ► Această funcție concretizează o anumită preeminență a Parlamentului față de alte autorități de stat. În dreptul comparat, parlamentele aleg și revocă șefi de state sau alte categorii de înalți funcționari. Potrivit Constituției României, Parlamentul poate suspenda din funcție pe Președinte (art. 95), acordă votul de încredere programului și întregii liste a Guvernului (art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 113), fiecare Cameră numește trei judecători CCR (art. 142). Conform legilor speciale aplicabile, Parlamentul îl numește pe Avocatul Poporului, pe președintele AEP, pe directorul SRI, pe directorul SIE, fiecare Cameră câte trei membri CNA, iar Parlamentul – pe președintele CNA, etc. vii. Controlul parlamentar ► Controlul parlamentar este necesar, deplin și diferențiat. Este necesar față de legitimitatea sa democratică, căci funcția deliberativă îi este încredințată Parlamentului nemijlocit de către popor. Este deplin, căci se întinde asupra întregii activități desfășurate de către autoritățile de stat. Parlamentul poate
să invalideze actele ilegale ale acestora din urmă prin acte normative ulterioare și să îi revoce pe unii înalți funcționari, pe temeiul răspunderii lor politice. În sfârșit, este diferențiat în funcție de activitatea și de autoritatea controlată. Controlul parlamentar este realizat fie de Parlament în ansamblu, fie de către una din Camerele sale. De exemplu, art. 60 din Constituție îi pretinde Avocatului Poporului să prezinte celor două Camere rapoarte, anual sau la cerere. ► Controlul parlamentar este limitat în relația cu instanțele judecătorești prin cerința independenței justiției, dedusă pe temeiul separației și echilibrul puterilor. Practic, funcția de control exprimă mai cu seamă posibilitatea opoziției de a se manifesta în raport cu Guvernul, dacă reprezintă majoritatea parlamentară – în diferite forme: ► 1. Control prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe. Unele organe de stat au obligația să prezinte Parlamentului sau Camerelor sale asemenea rapoarte sau dări de seamă – șefii de stat și de guverne, precum și alte autorități. Astfel, Parlamentul ascultă anual mesajul Președintelui cu privire la principalele probleme ale națiunii (art. 88), ascultă și aprobă programul Guvernului (art. 103), ascultă rapoartele Avocatului Poporului și ale Curții de Conturi (art. 60 și art. 140), ale SRI și ale SIE. În relația cu Președintele, nu este vorba de un control cât de necesitatea unei relații între acesta și Parlament. ► 2. Control prin comisiile parlamentare. Uneori, funcția de control este încredințată comisiilor de anchetă sau altor comisii speciale, dar și restul comisiilor o pot exercita (ex. comisiile permanente cu privire la controlul asupra SRI/SIE). Procedeul este foarte răspândit în SUA. Comisiile speciale sau de anchetă dispun deseori de puteri cvasi-judiciare, inclusiv citarea martorilor care au obligația să se prezinte și să răspundă (în România, numai dacă lucrează la Guvern sau în administrația publică). Comisiile de anchetă nu au caracter jurisdicțional – nu pot pronunța hotărâri judecătorești ► 3. Control prin întrebări și interpelări. Conform art. 112 alin. 1 din Constituție, Guvernul și fiecare din membrii acestuia sunt obligați să răspundă la întrebările sau interpelările formulate de către deputați și senatori. Regimul acestora este detaliat în Regulamentele Camerei Deputaților și Senatului. ► Întrebările sunt simple cereri adresate autorităților administrației publice de stat, prin care deputații și senatorii pretind să știe dacă o informație este exactă sau dacă Guvernul are intenția să ia o hotărâre într-o problemă determinată. Există reguli precise cu privire la forma, conținutul și perioada în care trebuie formulate, conținutul și durata timpului de răspuns, prezența inițiatorului în sala de ședință, efectele juridice antrenate. Pot fi scrise sau orale, nu pot privi probleme de interes personal, consultații juridice, cauze în curs de judecată sau activitatea persoanelor care nu îndeplinesc funcții publice. ► Interpelările se consideră de importanță mai mare și trebuie formulate în scris. Reprezintă cereri adresate Guvernului de un grup parlamentar sau de unul ori mai mulți parlamentari, prin care se solicită explicații asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activității sale interne sau externe. Guvernul și fiecare dintre membrii săi sunt obligați să răspundă la interpelări în cel mult două săptămâni de la primire. În ședința pentru dezbaterea interpelării, se dă cuvântul autorului acesteia și persoanei vizate. Art. 112 alin. 2 din Constituție prevede că discuțiile asupra interpelării se pot încheia printr-o moțiune (simplă) cu privire la problemă. Întrebările și interpelările sunt frecvente în sistemul britanic. ► 4. Control prin solicitarea de informații. Art. 111 alin. 1 din Constituție dispune că Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligate